Bunicii mele

Nicăieri, în alte oraşe din ţară, n-am întîlnit semafoare a căror culoare roşie să dureze la nesfîrşit, cum sînt cele de la Cluj. Aparent poate să pară o lipsă de consideraţie faţă de pietonii nevoiţi să aştepte cîteva minute ca să traverseze strada, însă doamna Lazlo, vecina care făcea prăjituri haioş (un foietaj cu gem al cărui aluat conţine osînză de porc) atît de faimoase, încît veneau gospodine tocmai din Mănăştur care să le guste şi să-şi scrie reţeta, mi-a dat, în urmă cu aproape 20 de ani, o altă explicaţie posibilă: "Dacă mă întîlnesc pe stradă cu o prietenă, pînă se schimbă culoarea la stop, numai ce avem vreme să mai povestim, după aceea fiecare e cu drumul ei!". Într-adevăr, la Cluj poţi vedea în intersecţii mici grupuri de oameni care nu se grăbesc " între două stopuri, uită să traverseze, pentru a se saluta, pentru a lua în serios banala şi complezenta întrebare "ce mai faci?", pentru a se interesa şi de soarta altora, nu doar de cea a interlocutorilor, a cunoştinţelor comune cu care se vor întîlni probabil la următoarea intersecţie. Este doar un mic amănunt, însă care spune ceva despre ritmul oraşului, dar şi despre farmecul său. De la an la an, Clujul se schimbă, iar cei care îl vizitează periodic sînt de acord cu faptul că "oraşul arată din ce în ce mai bine" sau că "aici nu te mai simţi în România". Nu este vorba doar de schimbări superficiale, de cîteva clădiri de patrimoniu restaurate, de o infrastructură pe alocuri refăcută şi de cartiere întregi lăsate în paragină (cum s-a întîmplat la Sibiu, înainte de a deveni Capitală Culturală Europeană). Sînt schimbări în profunzime, aduse nu doar de "banii lui Boc" " cum spun acei clujeni care îl apreciază " sau de investitorii străini. Aproape fiecare stradă are acel ceva "de civilizaţie", de multe ori doar nişte detalii care, în prima clipă, nici măcar nu-ţi atrag atenţia: o curte