Mă gîndesc de mult să scriu acest text despre trei oameni importanţi pentru mine. Foarte importanţi. M-am stărduit să fac în aşa fel încît fiecare literă, fiecare cuvînt, fiecare frază, fiecare virgulă, fiecare punct, fiecare semn de exclamaţie şi de întrebare să se constituie într-o ilustrare fidelă a sufletului lor. E un text greu în care am încercat să adun întrega mea experienţă de aproape patru decenii. Sper să vă placă.

Asta este isoria insolită a primei mele plecări din ţară. Eram cu patru prieteni şi doar unul dintre noi nu mai era virgin într-ale plecatului din ţară. Fusese în 1988 într-o excursie în Cuba lui Castro, stătuse într-o rezervaţie pentru turişti şi la întoacere ne povestise o lună, pe capitole, despre plaje, despre negrese, despre mîncăruri şi cokteil-uri. Acum, era în primăvară lui ‘90, prin martie sau aprilie, nu-mi mai amintesc, şi stăteam înghesuiţi într-o Dacie gri, înfipţi ca o pereche de chiloţi în curul a două TIR-uri staţionate înainte de vama turcă. Aveam un portbagaj plin cu de toate: scrumiere, foarfece de croitorie, caiete dictando, o cutie de electrozi, cravate vechi de poliester, perdele, cizme de cauciuc, bibelouri de porţelan, unghiere. N-aveam rulmenţi. Ne sfătuisem înainte să plecăm la drum şi horărîserăm că rulmenţii, deşi sînt rentabili, sînt prea grei şi riscăm să rupem maşina. Despre restul mărfii, pot să spun că achiziţia ei avea la bază un amestec ciudat de informaţie, zvon şi instinct comercial. S-a dovedit mai tîrziu că am investit anapoda în foarfece fiindcă m-am întorc acasă cu cîteva cutii. Dar, să revenim: important era să răzbim de vameşii turci, despre care auziserăm că primesc şpagă în maniera clasică, adică după metoda “bani în paşaport”. Ceea ce s-a dovedit adevărat aşa că am trecut dincolo fără ca cineva să ne scormonescă în portbagaj şi dă-i foale, nenică, spre Edirne. Am văzut atunci prima benzinăr