Nu sîntem mulţi, poate cîteva zeci de bărbaţi tehnocraţi şi gînditori, oricum talentaţi sufleteşte, cei care văd în Unora le place jazzul ultimul film de la care au plecat îndrăgostiţi de o actriţă ca nişte flăcăi iremediabili. Eram deja prin ’60 şi ceva*, măgari bătrîni " cvadragenari spre dura "la cinquantaine", conştienţi şi mîndri că nu ni se mai pot întîmpla asemenea prostii la cinema " cînd, deodată, ne-au îngheţat picioarele, ca lui Lemmon, şi ni s-a tăiat respiraţia,

văzînd-o pe Marilyn Monroe înaintînd, subţire îmbrăcată, pe un culoar de tren, spre cuşeta noastră, cîntînd la ukulele; am vrut să ne ţinem dîrji şi inteligenţi, dar ea ne-a explicat ca lui Curtis, repede, că "nu sînt prea deşteaptă", dar nici nu mai voia "să fiu fraieră" şi ne-am topit ca nişte vrăbioi superior justificaţi; toată povestea ei în 3-4 fraze "

cum a avut de-a face numai cu saxofonişti care plecau lăsîndu-i doar un tub de pastă gol; cum s-a decis să bea; cum caută bărbaţi milionari cu ochelari fiindcă aceştia sînt neajutoraţi "

ne-a lovit drept în inimă, ne-a răscolit cu un fior postdostoievskian de care nu ne-am temut, nu ne-am dezis şi nu ne vom dezice. În clipe de taină decent destrămată, ca între bărbaţi sexagenari (lăsaţi naibii calambururile cu vîrsta asta!), septuagenari şi octogenari, vom mărturisi că ştim pe dinafară celebra scenă de pe iaht,

cînd Curtis se ţinea rece ca o friptură de fazan şi îndrugă sub sărutările ei, bestial în epicurianism, fastuos în voluptate (în montaj paralel cu cel mai dement tango din istoria filmelor mele) că-i inofensiv, că nu l-au putut ajuta nici dansatoarele din Bali, că nu contează dacă-i putred de bogat, că a lucrat cu Freud la Viena…

Pînă ne vom răci în pămîntul primitor, ne vor aburi ochelarii şi vom pluti pe şoapta acelui sărut care-l implora să se relaxeze. Nimeni pe lume n-a găsit o inocenţă mai sfîşi