Veţi fi de acord cu mine că, într-o democraţie aşezată, există un consens asupra identităţii doctrinare a marilor actori politici. Chiar dacă exprimată în clişee care deformează prin generalizare, electorul democraţiilor euro-atlantice ştie ce realitate politică are în faţă. În America, nimeni nu contestă că republicanii sînt "de dreapta" şi democraţii sînt "de stînga". În Germania, e limpede pentru toată lumea că CDU este "la dreapta" şi SPD "la stînga". În Franţa, este unanim acceptat că UMP este "de dreapta" şi PS este "de stînga". La noi, ca de obicei, e altfel. Nu doar că nu există un consens în privinţa dispunerii partidelor pe eşichier, dar una dintre apucăturile preferate ale adversarilor este aceea de a contesta vehement însăşi identitatea asumată formal a partidelor sau personalităţilor. În ultima vreme, am văzut că dl Dinu Patriciu crede că dl Mircea Geoană este liberal. Dl Crin Antonescu nu este de acord. Acelaşi domn Antonescu, despre care dl Ion Iliescu spunea că îl simte ca pe un adevărat social-democrat. Cam toată lumea crede că, în ansamblul său, PDL este un partid fără doctrină, deşi se revendică programatic de la marele curent al dreptei populare europene. Aşadar, în cei mai tumultuoşi ani electorali ai României post-comuniste, aşezarea pe eşichierul politic a personalităţilor şi partidelor este cu totul dezordonată, iar cetăţeanul nu poate fi decît năuc. Ceea ce vede este că fiecare partid/personalitate asumă public un crez doctrinar, iar toţi ceilalţi susţin că nu e aşa. A recunoaşte cuiva care asumă, să spunem, social-democraţia calitatea de social-democrat autentic echivalează cu un gest de prietenie. Dimpotrivă, neprieten fiind, e de datoria oricărui om politic care se respectă să dovedească zelos că celălalt om politic nu este ceea ce spune că este. Prin urmare, discuţia despre doctrine şi ideologii mi se pare că trebuie să continue, spr