LA MARGINEA DISPERĂRII. Când puterea postdecembristă o convoca pentru a patra oară în faţa urnelor prezidenţiale, România trăia perioada cea mai neagră a istoriei sale recente. Sursa: ReutersSursa: Reuters
1 /.
Visul schimbării din 1996 se transformase, treptat, într-un coşmar, iar realitatea anului 2000 înrăma perfect o dramă socială de proporţii. Tragedia ultimă a fost aproape pusă în scenă în acel noiembrie de acum opt ani. “Cum ar fi arătat România cu Vadim Tudor în postura locatarului de la Palatul Cotroceni” rămâne o întrebare cu răspuns incert.
Una căreia românii au fost pe punctul de a-i acorda o replică pozitivă, în ceea ce a rămas fila indicibilă a patologicului ridicat la rang de politică, prinsă în povestea electorală post-1990.
Cuvintele următoare trebuie scrise ca o avertizare împotriva uitării: Corneliu Vadim Tudor a fost atât de aproape să convingă o Românie disperată şi radicalizată, încât în turul al doilea de scrutin al acelor alegeri toată opinia intelectuală s-a strâns în jurul lui Ion Iliescu. Ceva aproape de neimaginat s-a întâmplat în acele luni de la finalul epocii CDR.
Visul lui Corneliu Coposu se prăbuşise ca un castel de nisip. N-a fost niciodată mai mult decât o himeră. Patru ani dureroşi şi ilizibili închiseseră România în interiorul propriilor frustrări într-o asemenea măsură încât orice înjosire părea acceptabilă.
Statisticile sunt reci. Zeci de procente s-au aşezat în dreptul “Tribunului”, iar apoi duşmanii de-o viaţă ai social-democraţilor au privit încurcaţi în jos şi şi-au trăit drama. Nimic nu poate spune mai multe despre România celui de-al patrulea scrutin prezidenţial postcomunist decât imaginea Doinei Cornea intrând într-o cabină de vot şi aplicând ştampila pe numele celui pe care-l combătuse o viaţă: Ion Iliescu.
La finalul unu
