La Melbourne, unde trăieşte de la începutul anilor ’80, Anamaria Beligan scrie – proză mereu şi uneori romane – în engleză. A început să scrie după ce a împlinit treizeci de ani – late bloomers take their time. Doamna Dana Lovinescu, de la bun început mamă a autoarei, îi este şi traducătoarea în română. Aşa au apărut Încă un minut cu Monica Vitti (1998), Scrisori către Monalisa (1999), ambele la Polirom, şi, la Curtea veche, Dragostea e un Trabant (2003) şi mamabena.com (2005). Windermere: dragoste la a doua vedere a apărut zilele astea la Editura Limes din Cluj: un roman scurt, în patru părţi grele de poveşti rotitoare, bien artiste, luminos, rar. Puţine cărţi le-aduc lumină celor ce se împleticesc, dincolo de speranţă, într-un „prea tîrziu“. Anamaria – am să-i spun pe nume – şi-a dat răgazul să citească În căutarea timpului pierdut pe îndelete; speranţa pe care o hrăneşte Windermere nu a trădat acest răgaz, căruia i se potriveşte ca replică şi ca expresie. Nu dragostea la primă vedere, cu extaza ei urgentă şi inerţia comună împărtăşită prin poveşti moralizante cu capdelemn şi mîini ridicate de gloria nemeritată a neputinţei; nici dragostea la ultima vedere, a cărei dramă Walter Benjamin o vedea în turmentarea modernă a sonetului baudelairian À une passante; ci dragostea la a doua vedere este expresia inteligenţei sufletului pe care Anamaria îl schiţează aici. Povestea iubirii senecte nu e nouă; de-aceea nu e-mpinsă către prăpăstiile pripelii. García Márquez o extinsese pe mai bine de jumătate de veac în Dragostea în vremea holerei (şi a mîniei), amor eroic, maniac, eretic, în fine, calm. La Anamaria, privirea îndrăgostită are sens dual, străbătînd calendarul rotitor al erosului de la un capăt la altul, apoi, în sens contrar, întorcîndu-se spre începuturi fără a şti cînd, în ce moment al repetiţiei rituale va avea norocul de a ieşi din timp. Exactitatea şi î