Fiind născut în 1966, sînt printre ultimii ne-decreţei. Dar fac parte din aceeaşi generaţie. Sînt un bucureştean format cu Beatles şi Rolling Stones, cu lecturile de la Institutul Francez şi cu traducerile de la Univers din anii ’70, un bucureştean obişnuit să vadă Rapidul în B şi să considere că o vacanţă la vulcanii noroioşi din Buzău e ceva de neegalat. O generaţie indiferentă la politică în deceniul opt, care nu ştia mare lucru despre lagărele comuniste, dar care în decembrie 1989 a simţit în mod natural dorinţa de libertate.

Generaţia despre care vorbesc, care includea şi tineri de 14-15 ani în decembrie 1989, e cea care a dominat momentul revoluţionar, regăsindu-se apoi în Piaţa Universităţii. Decreţeii au animat şi redescoperirea partidelor istorice, şi ideea coalizării împotriva moştenitorilor comunismului. Sînt cei care au suferit de pe urma înfrîngerii Convenţiei în 1992. Îmi amintesc foarte bine că atunci prietenul Aurelian Crăiuţu, profesor la Indiana acum, pregătise şampanie pentru momentul anunţării rezultatelor: cînd am văzut ecranul televizorului, am înlemnit cu paharele pregătite de victorie! Din clipa aceea, nu am mai băut niciodată şampanie la evenimente politice...

Aceeaşi generaţie a avut satisfacţia victoriei în 1996, cînd se producea ultima alternanţă din Est. Ce-i drept, mulţi plecaseră, dezamăgiţi de ceea ce se petrecea în ţară, dar optimişti în privinţa unui viitor "afară". Era vremea în care retorica unei catastrofe iminente domina imaginarul public. Singura mirare venea din faptul că respectiva catastrofă nu se mai producea.

Generaţia decreţeilor a făcut foarte greu pasul în politică, preferînd să asume postura suporterului pătimaş. Motivaţia venea de la generaţia părinţilor, care fuseseră vreme îndelungată, mai toţi, membri PCR şi care spuneau că partidele reprezintă un rău absolut. Responsabilitatea dezangajării nu