MI-E GREU să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu - o perspectivă dialogică", Editura Academiei Române, 2009 (vol.I 366 p., vol.II 472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară, dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete" - şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui" de Eugen Barbu (sau, mă rog, „Caietele albastre, filozofice" ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate...). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată - dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse - şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele - aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem - un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş.

Paginile de faţă nu sunt un pamflet, ci chiar o analiză, şi îmi pare rău mie însumi că trebuie să-l descurajez pe autor de la eventuala continuare a unui astfel de măciniş - dar cu asemenea făină opera lui Eminescu nu poate „dospi" în hrană pedagogică pentru studenţi şi liceeni, cum ne spune dânsul la tot pasul. Mărturiseşte că a lucrat 4 ani la elaborarea acestor - repet: „caiete". Nu e destul. A găsit materialele, unghiul de atac, locul de construcţie (tocmai în zona pedagogiei receptării operei lui Eminescu!), pune chiar cărămidă peste cărămidă - are şi un „liant teoretic" dar mai trebuie ceva ca lucrurile să se lege, ca pâinea să dospească - şi acel ceva s-ar traduce prin tăcere activă. Să mai pună, aşadar, cel puţin încă patru ani în contul tăcerii fizice, pentru dialogul interior, al d-sale, cu Eminescu şi cu lumea - şi a