(Articol apărut în numărul din 27 octombrie al Revistei 22)
Am lucrat mai bine de 12 ani în cercetare de piaţă, adică în studierea atitudinilor, obiceiurilor şi preferinţelor românilor. Pe baza acestei experienţe aş risca o predicţie. Dacă am propune unui eşantion reprezentativ pentru populaţia României să asocieze sintagma „politician român“ cu 50 de calităţi ale unui om, bunul simţ nu s-ar situa în primele 49. Şi totuşi, doi dintre candidaţii la preşedinţie s-au gândit că bunul simţ este ceea ce-i reprezintă cel mai mult pe ei, ca oameni politici, pentru a ne conduce.
Am putea considera că e doar o eroare de poziţionare. Am mai putea gândi că, de fapt, e doar un exerciţiu mimetic: candidaţii au intuit sau au aflat că asta e ce îşi doresc cel mai mult românii de la un politician şi atunci au riscat o ofertă. Dincolo însă de motivele lor, eu m-aş apleca puţin asupra consecinţelor.
Bunul simţ e ultima redută dintr-o serie de cuvinte pe care clasa noastră politică postdecembristă le-a golit de semnificaţii, continuând o lungă tradiţie predecembristă. Comuniştii ne confiscaseră conţinutul unor cuvinte precum muncă, progres, plan, academician, raport, dezvoltare etc. Unele am reuşit să le mai recuperăm, altele nu.
După decembrie 1989, primul cuvânt care a căzut la datorie a fost chiar „revoluţie“. În curând vom aniversa 20 de ani de la un eveniment mai degrabă ambiguu. Ştim că el a determinat o trecere, însă nu ne e clar deloc, cel puţin unora dintre noi, cine a făcut această trecere, cum şi de ce.
A urmat cuvântul „schimbare“. Schimbarea care de fapt nu schimbă nimic ne-a marcat atât de tare începutul anilor ‘90 încât acum pare mai degrabă deplasat să propui o schimbare în plan politic. Înţelesul sintagmei „pleacă ai noştri, vin ai noştri“ s-a insinuat în cuvântul „schimbare“ până când l-a secătuit de orice putere.
Cuvântul de pe urma
