Jeno Farkas: Într-una din scrierile dumneavoastră afirmaţi că influenţa literaturii a scăzut, cea a poeziei aproape că e inexistentă. Totuşi, în literaturile din vestul Europei, această situaţie este predominantă de mai bine de patruzeci de ani. De ce vi se pare acest lucru atât surprinzător?

Tibor Zalân: Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să vă amintesc două lucruri. Şi anume, o bună parte a vieţii mele, şi a noastre, am trăit-o într-o societate în care - eufemistic vorbind - cultura a fost dictatorială. Adică partidul-stat conducea după bunul plac artele şi literatura, limita exprimarea sau posibilitatea de exprimare, premia exprimarea dirijată şi chiar pe cea limitată. În această situaţie, artele, mai ales cele bazate pe manifestări verbale, şi-au câştigat un loc cu totul aparte în sfera de receptare a publicului, adică ele au trebuit să corespundă unor solicitări extraliterare. Ceea ce nu se putea spune pe stradă, în presa scrisă şi vorbită, se putea exprima într-o formă adecvat-metaforizată în poezie, în nuvelă, se prezenta într-un roman sau se transmitea într-o piesă de teatru. Această modalitate de exprimare a reuşit să antreneze o pătură relativ largă de cititori, în primul rând, fireşte, printre intelectuali; revistele literare erau citite nu numai de cei ce iubeau literatura. Schimbarea de regim a demontat, spre norocul nostru, acest orizont al aşteptărilor, ceea ce a atras după sine scăderea drastică a numărului celor preocupaţi de problemele estetice, filosofice şi etice. Cu toate că fiecare dintre noi am anticipat de mult această situaţie, ne vine greu să o acceptăm. Scriitorul scrie pentru sine, dar de citit nu poate citi pentru sine - şi e un lucru firesc că doreşte să vadă lumea interesându-se de ceea ce scrie, să aibă succes, cititori, o reacţie favorabilă. Este cu totul altă chestiune că el va continua să scrie şi atun