27 iulie 2003. Sunt la ţară, în propria mea grădină, printre pomii pe care i-am sădit în urmă cu nouă ani. Pe atunci, arătau ca nişte nuieluşe şi mi-era teamă că hoţii îi vor smulge noaptea din pământ. Acum sunt de două sau chiar de trei ori mai înalţi decât mine şi n-ar putea fi smulşi din pământ nici cu tractorul. În frunzişul lor şi-au făcut cuiburi păsările. Mă întind pe spate în iarbă şi contemplu cerul printre ramuri. Nu vreau să mai ştiu de nimic.

Dintr-odată sună telemobilul, în iarbă. Un sunet subţire şi voios, impertinent. Precis e ceva important. Îl las să sune, fără să mă mişc. Observ, cu o satisfacţie răutăcioasă, cum se suie pe el o furnică.

15 septembrie 2003. Mă întâlnesc, în faţa unei florării, cu M., o femeie distinsă, însoţită de băiatul ei, în vârstă de nouă ani. Ea este emoţionată: începe şcoala! El mestecă gumă, impasibil. Ea ţine în mâini un buchet de flori, pe care tocmai l-a cumpărat pentru învăţătoare. El examinează un BMW parcat pe trotuar.

O salut cu simpatie pe mamă şi, cuprins de nostalgia copilăriei, mă adresez copilului, uitându-mă fix la sacoşa informă pe care o poartă în spate, drept ghiozdan:

- Ai acolo cărţi şi caiete noi... Te invidiez. Când eram de vârsta ta îmi plăcea să învelesc caietele în hârtie albastră. Şi îmi plăcea să răsfoiesc cărţile: miroseau a cerneală de tipar.

Copilul tace, studiind prin parbriz bordul BMW-ului.

- Cum e învăţătoarea ta? Pentru ea sunt florile? Ai să i le dai chiar tu? Sau nu îndrăzneşti...

Copilul tace în continuare. M. intervine:

- Răspunde-i domnului! De ce nu-i răspunzi?

La care copilul izbucneşte:

- Dacă mă ia cu vrăjeli!

6 octombrie 2003. Trec melancolic pe lângă Palatul Cotroceni. Bate un vânt rece care împrăştie frunzele de pe stradă. Îmi închei c