Omul Disponibil. Cântec de dragoste la care voi lucra toată viaţa
de Ion Zubaşcu
Editura Brumar, 2009
Pentru cei care au frecventat Cenaclul „Flacăra“ în anii ‘80 ai secolului trecut, numele lui Ion Zubaşcu sună foarte cunoscut. Poet şi cântăreţ cu „faimă“, Zubaşcu transmitea ceva din fiorul şi profunzimea tradiţiei unei zone pentru care, atunci şi acum, viaţa însemna ceva unic: Maramureşul. Că mai târziu cantautorul s-a dezis de cenaclu şi de direcţia ideologică pe care o imprimase iniţiatorul acestuia e treaba sa şi a antropologilor culturali care vor studia fenomenul acesta de masă. Ion Zubaşcu îmi era cunoscut ca poet, până la volumul de faţă, „Omul disponibil“, doar din periodice, iar activitatea sa de publicist febril umbrea aura poetului. A debutat în 1982 cu volumul „Gesturi şi personaje“, iar un al doilea volum, „Omul de Cuvânt“, îi apare abia în 1991, pentru ca în 1995 să tipărească „Întoarcerea la Dumnezeu. Între viaţă şi moarte cu Ioan Alexandru“, la Editura Panteon. În 1999, la Editura AXA, publică „Omul disponibil - epopee provincială“, cu o prefaţă de Nicolae Balotă. Zubaşcu este un poet pentru care literatura nu are întâietate în faţa vieţii, după cum el însuşi se confesează în tumultuoasele sale versuri. Afirmaţia asta îl poate costa, dar e destul de matur să şi-o asume. A scris enorm, dar nu a fost interesat să publice. Eu spun că nu a fost interesat întrucât a lăsat poezia la macerat. A dospi versul, precum pâinea, e o treabă veche, la fel de preţioasă precum scrisul, aşa cum ştiu poeţii cu adevărat buni. Chiar titlurile celor patru cărţi ale sale de până acum atestă o gândire centrată pe fiinţa umană şi pe miracolul existenţei, pe fluxul semănat-cules-dospit-copt, într-un univers tot mai desacralizat.
Fuleul versului, atunci când nu este incantatoriu, aminteşte de poeţii furioşi ai anilor ‘60 din literatura americană, num
