SINGURĂTATEA MARINARULUI DE CURSĂ LUNGĂ. Punctul final al serialului EVZ dedicat turnirurilor prezidenţiale din România postdecembristă este, de fapt, despre un trecut cu rădăcini subţiri în prezent. Sursa: Arhiva EVZ

1 /.

Se întâmpla în urmă cu cinci ani, într-un noiembrie 2004 compus din prea multe umbre şi prea puţine confirmări. Traian Băsescu a făcut atunci de toate pentru a ajunge preşedinte: a plâns, s-a scandalizat, a mobilizat magistral obida populară, iar, la final, a recunoscut drama României – aceea de a alege între doi comunişti.

Al cincilea scrutin prezidenţial organizat după 1989 promitea României o bătălie de cabinet, cu Theodor Stolojan şi Adrian Năstase în rolul cavalerilor insipizi şi lipsiţi de “scânteie”. Partidul-stat al lui Ion Iliescu, transformat în ultimul mandat al “Patriarhului” său într-un soi de Leviathan corupt şi invicibil, îşi luase toate măsurile de precauţie.

Premierul Năstase nu părea ameninţat de nimeni şi de nimic. Presa era, într-o proporţie covârşitoare, aservită intereselor puterii, iar puţinele voci ale opoziţiei predicau în mijlocul unui deşert de ignoranţă.

Campania noastră cea de toate zilele

Şi totuşi, ştafeta lui Ion Iliescu, reconvertit din primul om al ţării în ultimul român dispus să respecte Constituţia, nu avea să mai fie predată vreodată. Din neant, un fenomen politic rotund s-a conturat în zilele de început ale acelei toamne aprinse de flama electorală. Traian Băsescu a devenit instant numele speranţei la normalitate. O normalitate în care blocul de granit al corupţiei instituţionalizate să fie pulverizat, o normalitate în care interesele invizibile ale puterii să fie devoalate, o normalitate în care vocile contra să nu se mai lovească constant de frică şi de indiferenţă.

Enigmele rămân, la cinci ani distanţă, imposi