FAUNII şi nimfele reprezintă pentru Faulkner un aspect important al naturii umane, care l-a preocupat întreaga lui carieră literară" (Brooks, 1990: 67), ne asigură marele exeget al operei faulkneriene. Perfect adevărat. Însă felul în care tratează scriitorul sugestia mitologică în Soldier's Pay e cu totul diferit. Exemplul dat de Brooks - seducerea de către Donald Mahon, „omul natural", „faunul" care respinge convenţiile sociale, a unei fete incapabilă să stârnească extazul „nimfolepsic" (Emmy are mâinile înroşite de muncă şi e, în general, o fiinţă butucănoasă, ursuză, lipsită de graţie) - nu aminteşte defel repertoriul romantic. Din contră, Faulkner apasă puternic pe formula naturalistă, anticipând câteva din scenele descriptiv-sexuale ale viitoarelor cărţi:

„Aşa că m-am întins pe jos. Nu puteam vedea nimic înafara cerului, şi nu ştiu cât a durat până când dintr-o dată capul lui a apărut în cer, deasupra mea, şi era iarăşi ud şi am văzut razele lunii alunecând pe umerii lui şi pe braţele lui ude, şi m-a privit. Nu-i puteam vedea ochii, dar îi simţeam ca pe nişte lucruri care mă ating. Când se uită la tine, te simţi, nu ştiu cum, ca o pasăre; ca şi cum ţi-ai lua dintr-o dată zborul de pe pământ. Dar acum mai era ceva diferit. Îl auzeam gâfâind ca şi cum ar fi fugit, şi am simţit cum ceva în interiorul meu gâfâie. Îmi era teamă şi nu-mi era teamă. Era ca şi cum totul, în afara noastră, ar fi murit."

Din punct de vedere textual, sugestiile sunt indubitabile. Numai că sensul în care sunt interpretate de Faulkner sugerează orice, dar nu romantism. Nimic bucolic - în ciuda descrierilor de natură - în demersul scriitorului. Drept dovadă, şi Januarius Jones, dublul perfect al lui Donald Mahon - se reflectă în aceeaşi oglindă deformatoare, cu diferenţa că „satirul gras" e privit cu un ochi rău, dispreţuitor, pe când Donald pare să întrupeze va