DEMONIA imaginarului cultivată de Şerban Foarţă presupune, evident, un antirealism. Să fie cumva la mijloc şi un antilirism? Nu cumva combinaţia dintre erudiţia stufoasă şi fantezia exaltată indică o aprehensiune a poetului în raport cu propriai figură? Însăşi luciditatea acută, concentratul de efort cerebral s-ar putea să semnifice o aplicare masochistă a eului asupră-şi, „un fel de hipertrofie, prin natura sa, care distruge fatal armonia unei feţe" (e caracterizarea pe care Oscar Wilde o făcea inteligenţei). Prin urmare un refuz al narcisismului ce ar putea fi dus pînă la declaraţia unei inapetenţe pentru confesiune. Oricum, umorile primare sunt puse în această producţie sub şapte lacăte stilistice. Imaginea realului, ca o componentă ori chiar motivaţie ultimă a creaţiei, e abhorată. În pofida tuturor neconvenţionalismelor care, de facto, prezidează configurarea ficţiunii, arta n-ar putea fi considerată decît drept convenţie: „Bîntuie, de cîteva decenii, o obsesie printre oamenii de teatru, aceea a «spaţiului neconvenţional». Cu cîteva excepţii, este vorba de-o contrafacţie a naturaleţii. Nolens, volens, teatrul e o convenţie. Altminteri, după ce cade ultima cortină peste o piesă-n care se ucide, «criminalului» ar trebui să i se pună cătuşe la mîini sau lanţuri la picioare. Ceea ce n-a păţit nici Orson Welles, după povestea cu marţienii, cînd convenţia şi-a ieşit din albie, confundîndu-se cu realitatea". Condiţia teatrului se generalizează. Ce i se opune realismului în economia intimităţii productive a lui Şerban Foarţă? Mai puţin acel realism oniric, la mare cinste sub pana unui Leonid Dimov, pe care-l întîmpină cu ondulaţii ale prudenţei: „Nu, nu cred că sunt un filistin onirofob, - Dumitru Ţepeneag avînd, pe vremuri, amabilitatea de a vedea în mine, de nu chiar un oniric get-beget, un, cel puţin, «oniroid»". În mult mai hotărîtă măsură însă scriitura, lucră