Pe linia reevaluării raportului beneficiu/risc al intervenţiilor farmacologice, ANNALS OF INTERNAL MEDICINE publică în numărul din 1 septembrie 2009 două articole importante despre criteriile care ar trebui să justifice tratamentul anticoagulant cu warfarină la bolnavii cu fibrilaţie atrială, o boală numită de prietenul meu Dan-Dominic Ionescu, profesor de Cardiologie la UMF Craiova, drept „bunica aritmiilor şi aritmia bunicilor“. (...)

Am fost de la început atras de modul succint şi clar în care Robert Hart (University of Texas Health Science Center, San Antonio) şi Jonathan Halperin (Mount Sinai Medical Center, New York) prezintă riscul complicaţiilor tromboembolice al bolnavilor cu fibrilaţie atrială. Autorii ne reamintesc că acest risc poate fi măsurat cu CHADS2, un instrument care acordă câte un punct pentru insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială, vârsta de cel puţin 75 de ani şi diabet şi două puncte pentru un antecedent de accident vascular cerebral. În acest moment, tratamentul anticoagulant cu varfarină nu este indicat pentru cei aproximativ 20% din bolnavii cu această aritmie al căror scor CHADS2 este 0, pentru că riscul lor de a avea un accident vascular cerebral major este „doar“ de 1%. Pe de altă parte, warfarina este indicată pentru tot restul vieţii bolnavilor cu un scor CHADS2 de 2–6, pentru că acest grup de persoane, care reprezintă 45% din bolnavii cu fibrilaţie atrială, au un risc de stroke de cel puţin 4%/an. Mai puţin lămurit este tratamentul profilactic al complicaţiilor tromboembolice al celor cu scor CHADS2=1, Publicitate adică 35% din bolnavii cu fibrilaţie atrială, care au un risc de stroke de 2%/an şi pentru care ghidurile de tratament recomandă tratament individualizat cu aspirină sau warfarină. În aceste cazuri, tratamentul cu varfarină este problematic, pentru că proporţia bolnavilor la care tratamentul poate produce o h