O MARE forţă de iradiere asupra cîmpului literar românesc a avut şi încă o mai are, cel puţin în teritoriul poeziei, opera şi personalitatea lui Nichita Stănescu; cu el se împlinea visul retezat al tinerilor scriitori interbelici care mărturiseau efortul multiplicării, al expansiunii eului în real: în realul literaturii, în planul estetic, adică, dar şi în cel social, al lumii acesteia. Mai întîi, opera a creat, încă de la primele cărţi, nu atît un model - deşi acesta a funcţionat mult timp, creînd un şir întreg de imitatori sau epigoni, cît un reper pe care unii au visat să şi-l asume, alţii l-au contestat: şi unii, şi alţii au construit „programe" estetice pornind de la opera poetului. Dincolo de apropierile care s-au făcut cu Nicolae Labiş şi generaţia „primelor iubiri", în linia cărora se situează prin coborîrea în zonele interioare, guvernate de eul pur, poezia lui Nichita Stănescu reprezintă punctul geometric al întîlnirii între două direcţii fundamentale ale liricii noastre contemporane: una care se reclamă din poezia „extazei intelectuale" a lui Lucian Blaga şi din Ion Barbu, alta a materializării conceptelor şi a reconsiderării din perspectivă poetică a limbajului prozaic, direcţie care se dezvoltă din lirica argheziană. Conform acestei situări, eul poetic se arată scindat între eul pur şi eul empiric; cele două entităţi lirice guvernează spaţii poetice distincte, din a căror substanţă va lua naştere fenomenul poetic stănescian.

Starea lirică esenţială este aceea dată de tensiunea ce se creează între căutarea esenţei, a drumului spre cunoaşterea absolută într-un spaţiu transcendent, asemănător Azurului lui Mallarmé şi solicitările lumii fenomenale, vegheată de eul empiric. Din perspectiva discursului poetic, sfera, punctul, linia, cercul, metafore ale spaţiului pur, hiperboreean, se confruntă, urmînd o dialectică deloc simplă, cu cel al fru