Motto: "Fiecare se ia pe sine drept scop, primă şi ultimă raţiune de a exista". (Alexandru Paleologu)
Că la ora actuală politica românească e o industrie de afaceri dubioase peste care domneşte, ca un roi de zmei burzuluiţi, o şleahtă de incompetenţi dezabuzaţi şi loviţi de sindromul reformei falimentare e lucru ştiut, clasat şi preschimbat într-o cultură fertilă. Că PSD-ul a trăit mereu o veritabilă reverie a muncii în vederea înhămării oricărei tentative de democratizare a mentalului colectiv, e de asemenea un lucru ştiut. Că spiritualitatea acestei naţii trăieşte de 20 de ani o continuă şi monstruoasă mutaţie spre punctul terminus al unei pervertiri barbare e un lucru bănuit, dar respins cu fanatismul hipotermic al ignoranţei. Însă am să mai adaug şi eu "cartea tehnică" a încă unui sindrom ce-şi face - cu prisosinţă - simţită prezenţa în special în climaxul oricărei campanii electorale. Care este? Consemnarea tacită la circul manipulant al dărniciei de partid. Cum adică? Adică participarea, într-un număr angoasant de mare, la manifestaţiile organizate de candidaţii la preşedinţie. Fie ele culturale, fie de sedare a conştiinţei prin îmbuibare cu mici colectivi, cu sarmale colective, etc. Asta nu presupune în mod obligatoriu că participarea va fi la fel de masivă şi la vot. Şi tocmai de aici pleacă mutaţia.
Vedeţi voi, românul, odată aruncat în bestiarul vieţii publice, trăieşte două tipuri de existenţă. În primul tip, îl putem surprinde în ipostaza unui anarhist refulat, privind sardonic pe sub sprâncene, încordat ca o statuie de ortac, păşind apăsat ca şi când în faţa lui s-ar întinde orizontul unui câmp minat, înjurând Statul pe la colţuri, ba chiar visând la democraţie şi nu la un regim bicameral fără înveliş doctrinar, mai tot timpul lăsându-ţi impresia că, iată!, va veni mult aşteptata explozie a conştiinţei civice după care tânjim cu toţii de
