CEL PUŢIN în prima lui carte, Stoian G. Bogdan se dovedeşte a fi un foarte bun poet. Despre Chipurile lui sunt o groază de lucruri de spus. Nu degeaba, în intervalul relativ scurt care-a trecut de la apariţie până acum, i s-au dedicat deja zece cronici, toate favorabile. (Nemaivorbind de faptul că unele vădesc chiar o emfază îngrijorătoare.) E clar că avem de-a face cu un suflu nou, în faţa căruia comentatorii n-au mai găsit loc de întors. Ultimul val de poeţi, cel al generaţiei 2000, nu duce lipsă de autori puternici, capabili să sondeze în ei înşişi până la disoluţia eului. Nici de artizani inteligenţi, ale căror versuri precise amorţesc, cu perfectă îndreptăţire, spiritul critic. Departe de mine gândul că Stoian G. Bogdan, un debutant totuşi, ar trona acum deasupra unora sau altora dintre aceştia. (Că şi-a apropriat cu folos o parte din tehnicile lor, e neîndoielnic.) Dar, fără nici un dubiu, el aduce, odată cu volumul de la Cartea Românească, ceva ce-i al lui şi numai al lui: o formulă de succes.

S-ar putea ca aceasta să fie rezultatul previzibil al unei sinteze imprecise. Cu alte cuvinte, ca autorul Chipurilor să fi profitat cu largheţe de cele câteva poetici disjuncte vehiculate în anii din urmă, obţinând prin calcul un mixtum compositum de la care orgoliul i-a oprit pe colegii săi un pic mai vârstnici. Nu exclud varianta, dar nici nu-i fac prea mare credit. În definitiv, de ce-ar fi el cel dintâi care să se fi gândit la asta? Şi, dacă într-adevăr s-a gândit, cum de i-a ieşit atât de bine?

Căci volumul e de-o originalitate indiscutabilă. Nici vorbă ca poetului să i se potrivească în vreun fel recomandarea stereotipă de a se căuta, încă o vreme, pe sine. Stoian G. Bogdan s-a găsit, cred eu, de multişor. O ştie bine şi-o mărturiseşte cu o sinceritate totodată polemică şi ataşantă, încă din prima pagină: „Nu sunt un poet care-ar pute