„Ce-ş copil?" - o întrebare emblematică

La finele secolului XIX, românul este smuls din matca sa tradiţională şi aruncat în vârtejul unui europenism deloc familiar. Şocul modernizării accelerate nu găseşte societatea pregătită. Reacţiile individuale de apărare, înduioşătoare sau inadecvate, găsesc un martor sensibil, dispus să le transcrie admirabil. Este I.L.Caragiale. Românul trebuie acum să aleagă între a accepta sau nu soluţia integrării în rigorile civilizaţiei apusene. Şi, evident, ca întotdeauna când se află în faţa unei alternative, optează pentru a treia cale - originală: nu respinge noua realitate care-l traumatizează, nu o înfruntă pentru a nu risca o înfrângere iremediabilă, ci, înduioşat de propria-i soartă, se retrage într-o lume în care se simte ocrotit. Se decide să se copilărească. Regresează în infantilism, adică într-o vârstă de aur, nu istorică, ci biografică. Avantajele? Enorme: în felul acesta rămâne deschis la realitate fără a se lăsa guvernat de raţiune, se poate bucura de plăceri fără a fi îngrădit de constrângeri morale şi, mai cu seamă, poate evita întrebările incomode despre viitor pentru că trăieşte într-un prezent continuu, etern. „Ce-ş copil?" este o întrebare emblematică pentru societatea românească la care Caragiale răspunde: da. Răspunsul afirmativ a lui Caragiale privind infantilismul societăţii româneşti este evidenţiat şi în comentariul avizat al lui Paul Zarifopol: „lumea lui Caragiale îmi pare că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. În societatea nouă românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei, aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o îndelungată constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelu