FILMUL lui Neill Blomkamp face parte din acele filme-simulare, filme axate pe scenarii posibile, şi care nu fac decât să aproximeze situaţii deja existente. Devine interesant cu astfel de filme un anumit orizont de posibilitate, ele sunt realizate după scheme prestabilite care nu lasă loc echivocului, indecidabilului. Intr-un fel, societatea multiculturală americană îşi ia de fiecare dată reperele, îşi testează capacitatea de a reacţiona la situaţii de criză. Aceste filme-simulare pornesc de la ceea este elementar antropologic, elementar în sensul unui plan de evacuare în caz de incendiu. Desigur, în caz de incendiu, nu ştii cum va funcţiona o easy way out, cine se va salva şi cine nu, nu poţi calcula impactul panicii asupra unei mulţimi aşa cum nu poţi stabili laşul şi pe cel dispus să se sacrifice într-o comunitate până nu intervine o situaţie de criză. Scenariul care dă reperele filmului este relativ simplu, deasupra unei metropole americane se găseşte blocată o navă extraterestră de mari dimensiuni. Asemeni unor gândaci uriaşi, bipezi, extratereştrii se află în incapacitatea de a pleca, astfel încât sunt comasaţi într-o regiune izolată, păzită de militari, numită District 9. Până aici ordine şi disciplină. De fapt, regiunea este una a slum-urilor, un bidonville asemeni favelelor braziliene colcăind de traficanţi de arme, de alimente, de carne vie etc. Cei care se află în proximitatea acestui oraş alienat sunt populaţiile de culoare, aflate la periferia societăţi, pat germinativ pentru delicvenţă, ei reprezintă o zonă tampon. In urma litigiilor care intervin între oameni şi cetăţenii provizorii a Districtului 9 cu acuzaţii de omucidere şi răpiri, determină guvernul să ia decizia de a-i muta pe extratereştri într-o altă regiune, mai departe de aşezările umane şi sub o mai strictă supraveghere. Aşa cum există un departament care se ocupă de rezidenţa străinilor