Uite că există şi poeţi inţelepţi! Gelu Diaconu este unul dintre ei. A ştiut să-şi amâne debutul până după m"dele din ultimul timp: beat-ul, mizerabilismul şi expresionismul simbolic. Explodează acum, copt din toate punctele de vedere, cu un alert şi seducător volum de "Antipoeme" (Vinea, 2008). Antipoeme, probabil, pentru că sunt antilirice, antidiscursive, antilacrimogene, antiteribiliste si antiplictisitoare.
In camera lui albastră, cetăţeanul liric se retrage ca in placentă şi scrie la un roman. Poemele acestui clovn trist sunt jurnalul romanului niciodată terminat. Camera albastră nu este căptuşită cu plută, cum era cea a lui Proust. (Are totuşi termopan! Hm, uşor inceput de izolare fonică burgheză!). Aşa că nici Jurnalul nu povesteşte despre vreun turn de fildeş. Avem aici oraşul cu betoane, ambuteiaje şi hypermarketuri. Şi printre ele, acest town-trotter, poetul bântuit de flash-back-urile din tinereţe, când se hârjonea in zăpadă lângă staţia de autobuz, mergea la pescuit cu Diaconu Sr. ori bătea pas de defilare in cătănia comunistă ("am fost prea mic/ ca să merg la woodstock/ m-am mulţumit/ cu ce mi s-a oferit/ manifestaţiile de 1 mai/ cu mici/ bere/ şi steguleţe tricolore/ & 2 mai ziua tineretului/ cu cenaclul flacăra şi florian pittiş/ fără plete"). Nostalgia după vremurile când nu era responsabil peste facturi şi nu-şi pierdea viaţa pe la stupidele interviuri de angajare este stresată de gândul că s-ar putea să debuteze prea târziu. Că a ieşit din ritmul literaturii.
Ce ciudate preocupări are omul acesta! Când toţi sunt preocupaţi de "berea in care ne-am născut" sau, in cazul scriitorilor, de strategii de anticameră prin care să se aboneze la succes, el se plânge că nu l-a putut cumpăra pe Cărtărescu pe bonuri de masă şi a trebuit să se limiteze la salam. (Hai, măi Gelu, nu te intrista, nu e vorba de Llosa, totuşi!). Am zis că se plâng
