Mircea Dinescu, simbolul Revoluţiei Române, a ajuns să combată ca un pensionar isteric în faţa blocului. „Am de la strămoşii mei români patima băuturii, talent literar şi-un loc la cimitir./ Beau de cinci zile şi rămân în picioare şi/ nu mă clatin, şi n-am nimic/ Păi dacă n-am nimic, ce dracu să am?“, scrie Stoian G. Bogdan în poemul „Săgeata neagră“, din volumul său de debut „Chipurile“ (Editura Cartea Românească, 2009). Cred că este una dintre cele mai bune cărţi pe care a dat-o cea mai tânără generaţie de poeţi din România. (Dar cine mai are chef de poezii în vremurile astea? Şi cât de atenţi mai suntem la ce scriu poeţii?)

Stoian G. Bogdan (SGB) are 26 de ani. La 26 de ani, Mircea Dinescu avea deja trei volume publicate, un premiu pentru debut al Uniunii Scriitorilor şi unul al Academiei Române. O comparaţie periculoasă pentru orgoliul celor doi poeţi, pentru că tinereţile lor sunt în epoci complet diferite. Dar volumul lui SGB ne aminteşte de poezia lui Mircea Dinescu. Nu numai că tânărul poet face două referiri directe (şi admirative) la autorul volumului „Exil pe o boabă de piper“, dar spiritul de rebel, pe care-l doare în cur de toate (scuzaţi „licenţa poetică“!), dar suferă pentru orice fleac, aminteşte de vremurile bune ale poetului Dinescu.

Astăzi, îl văd pe Mircea Dinescu la televizor, boscorodindu-l cu spume la gură pe Traian Băsescu. Fireşte, este dreptul constituţional al fiecărui cetăţean să înjure. Dar Dinescu, simbolul Revoluţiei Române, al rezistenţei „prin cultură“, al suferinţei intelectualilor marginalizaţi şi ţinuţi cu domiciliu forţat pe vremea lui Ceauşescu, a ajuns să combată ca un pensionar isteric în faţa blocului... Desfigurat de ură, cu ochii bulbucaţi, gâtuit de furie, ăsta este Dinescu, „Proprietarul de poduri“ din 1976? Nu mai este un rebel, ci un depresiv. Chipul schimonosit de patimă al poetului-pensionar