Apel la iubire
Va trimit scrisoarea aceasta din dorinta de a vorbi cu cineva, dar si din dorinta de a transmite un gand: acela de a invata sa le spunem oamenilor din jur, la vremea potrivita, ca ii iubim
Nu stiu cum sa incep aceasta scrisoare. Mi-am dorit de mult timp sa va scriu, dar, asa cum facem noi, oamenii, intotdeauna, am amanat mereu momentul, nestiind ca o clipa care a trecut e moarta pentru vesnicie si nimic nu o poate intoarce, fie ea urata sau sublima. Va scriu acum, cand am ajuns la capatul puterilor. La capatul puterilor, dar nu si la capatul drumului crucii ce mi-a fost destinata.
Imi cer scuze ca vreau sa raman anonima, dar traiesc intr-un mic orasel de provincie moldava, in care toata lumea cunoaste pe toata lumea, iar ceea ce vreau sa va impartasesc este atat de intim... Nu sunt un om cu nimic mai deosebit decat ceilalti. In viata de zi cu zi sunt dascal, meserie atat de blamata in societatea vremurilor noastre, dar pe care o iubesc, in ciuda a tot ce au facut societatea si vremurile din noi. Meserie care iti solicita atat de mult timp si atat de multa pasiune, incat, poate si ea m-a adus unde sunt acum. Unde m-a adus? In situatia de a fi aproape singura, cu o durere pe care nu o mai pot duce... In urma cu aproape o luna mi-a murit mama. Nici nu pot intelege cum afirm atat de transant lucrul asta, cum pot sa vorbesc despre el, moartea a fost un subiect tabu pentru mine, o tineam departe, imi aparam gandurile de ea. Ba chiar ma suparam daca mama indraznea sa glumeasca pe seama asta. O sa ziceti ca nu sunt nici prima nici ultima careia i se intampla aceasta drama, ca parintii ne cresc si apoi mor, ca asta e legea firii... Dar nu e asa! Nu a murit un parinte in general, ci mama mea! A mea! Mama care s-a chinuit, numai ea stie cum, sa ma creasca, sa ma poarte prin scoli, sa ma faca om! S-a stins in trei zile, interval in care
