Mai mult chiar decât competenţa şi onestitatea, ceea ce lipseşte cu desăvârşire clasei politice româneşti este sinceritatea. Sinceritatea în a recunoaşte că a minţit, că a greşit sau că a încercat să te prostească în faţă. Sinceritatea că nu a putut sau că nu a vrut să facă măcar o parte din ceea ce ţi-a promis la un moment dat.
Nu, politicienii nu greşesc niciodată, ci nu sunt lăsaţi să facă ceea ce au promis prin campanii. N-am auzit încă pe nimeni care să spună, sincer, că în urmă cu un an, când toţi promiteau marea cu sarea la alegerile parlamentare, au greşit grav. Pentru că au greşit grav atunci când tratau criza economică - ce avea oricum să vină - ca pe un fleac care oricum va ocoli România. N-am auzit pe niciunul - deşi legea de mărire a salariilor profesorilor cu 50%, de exemplu, a fost votată, cam în urmă cu un an, în unanimitate de parlamentari - că a fost o mare tâmpenie. Nu a existat niciun politician care să recunoască franc: "am greşit enorm atunci când vă dădeam asigurări că în România criza nu va lovi din toate părţile, sau am fost prea orbit de putere ca să mă gândesc măcar o clipă că va fi mai rău decât mă aşteptam eu să fie". Dacă am fi avut pe cineva responsabil, poate că România ar fi fost mult mai pregătită să treacă de criza economică. În timp ce mediul de afaceri opera deja primele îngheţări sau chiar reduceri de salarii şi primele disponibilizări, Guvernul anunţa creşteri de pensii şi de ajutoare sociale. Acum, însă, când prin alte ţări au apărut deja primele semne de revigorare, România se chinuie să facă rost de bani pentru a plăti tocmai pensiile şi salariile bugetarilor. Statul e la un pas de faliment şi, fără împrumuturile externe, nu mai e în stare să-şi plătească nici măcar propriii angajaţi.
În tot acest context, avalanşa de promisiuni a revenit, odată cu campania pentru alegerile prezidenţiale. Cand
