Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu. Asta spunea Petre Ţuţea, un om, un bărbat, o somitate care a simţit din plin, pe propria-i piele, realitatea concretă a infernului roşu.
Acest adevăr cutremurător ar trebui să rămână pe vecie "ştanţat" nu doar în memoria celor născuţi în comunism, dar şi în personalitatea în formare a tinerei generaţii, care, dincolo de toate "defecţiunile" de ordin moral ale democraţiei civile româneşti, totuşi se poate lăuda - repet: se poate lăuda! - cu faptul că prezentul i-a rezervat şansa de a respira aerul libertăţii. Atât cât pot înţelege unii dintre ei din acest concept SACRU. Şi prin "sacru" cred că am redat esenţa libertăţii, per total.
Însă, majoritatea congenerilor mei, adică tânăra generaţie, adică "generaţia post-Nietzsche", aşa cum au denumit-o doi străluciţi teologi (nu le dau numele ca să nu riscăm vreo interpretare rău intenţionată) nu numai că nu deţine obligatoriile cunoştinţe elementare despre structura dogmatică a comunismului, dar - observ de-a dreptul înfricoşată - resping, cu o violenţă prea refractară pentru vârsta lor, orice tentativă de a li se aduce la cunoştinţă ororile prin care au trecut cei care le-au oferit astăzi posibilitatea de a-şi exercita dreptul la o libertate naturală a fiinţei umane. Iar motivele pe care le scot cel mai adesea la înaintare sunt unele ce ţin de o "carte tehnică" a orbirii fanatice. Iată câteva dintre motive: "nu ne ajută la nimic să ştim" sau "e mai bine să uităm" sau "nu ştiu de ce ne-ar privi trecutul pe noi" şi alte afirmaţii asemănătoare, care - şi nu are niciun rost să ne ascundem în spatele eufemismului - mă determină să pun o întrebare de bun simţ: caracteristicile principale ale "omului nou" să fie oare privirea pierdută spre viitor şi respingerea manifestă a trecutului?
A cunoaşte istoria comunismului, măcar ca sta
