Palmele bunicii, odihnindu-se una in cealalta, in poala larga a fustei negre.
Capul aplecat spre dreapta, cu privirea pierduta intr-o contemplare senina. Lavita pe care sade - o scandura proptita pe doi butuci gaunosi, sub nucul la fel de batran ca si satul.
Amurg. Miros de cucuruz copt in spuza, de fan botezat cu soare si roua, tropotul si fornaitul inabusit al cailor in grajd. Pisicile tarcate, mari si lenese, langa blidul cu lapte proaspat, spalandu-si una alteia blana.
Mana bunicii se apleaca si culege un scaiete de pe ciorapii de bumbac cazuti pe glezne. Il tine putin intre degete, il framanta, apoi il lasa sa cada.
Satenii vin agale de la tarina, se saluta din priviri, vorbesc aproape in soapta. Clopotul bisericii anunta vecernia. Toti isi fac cruce si pasesc mai departe, parca cu sfiala sa nu raneasca pamantul. Aici nu exista oboseala. Doar truda. Ziua incepe cand negura se ridica in valuri groase, peste padurea si paraul plin de pastravi. Aici, bucurie inseamna sa alinti boabele de grau in palma facuta caus, sa rupi darabul de paine dospita, sa tesali caii, sa impletesti cununa de sanziene, sa petreci la o nunta simpla, unde floarea de lamaita nu paleste la sanul miresei, sa botezi un prunc in roua, sa-ti pui duminica straiele si sa te aduni in ograda bisericii. Aici, si dojana suna a binecuvantare.
Cu un gest inimitabil, bunica isi trage marama pe frunte, innodandu-si-o mai strans sub barbie. Stau langa ea, ghemuita pe lavita, si mana ei batatorita si aspra ma mangaie usor pe fata. Simt dragostea si alinarea din gestul ei in tot corpul.
Candva, am descoperit intr-un scrin haine negre, frumos aranjate, giulgiul alb, lumanari, stergare. Cand am inteles, am inceput sa plang. Inevitabil, intr-o zi, le va avea puse pe trupul ei imputinat de vreme. Aici totul e altfel. Firesc. Fara temeri inutile si cosmaruri bolnave. Nu exist
