Frumoasa, talentata si exploziva, este sufletul Teatrului de estrada din Bucuresti. Invingatoare in lupta cu timpul, a castigat si batalia cu publicul, care o rasplateste cu celebritate si dragoste
O pelerina de strasuri colorate
- De ce ati ales teatrul de revista? A fost o intamplare sau ati simtit de tanara puterea asta deosebita de a-i face pe oameni sa rada, sa fie veseli si bucurosi?
- Nu mai stiu cum eram eu cand eram tanara, dar stiu ca am avut mereu noroc. Jocurile sunt facute de sus, noi doar ne potrivim pe ele. La balet, de exemplu, m-a inscris o vecina. Iar la teatru, am ajuns multumita fratilor mei. Cel mare m-a dus de mica sa vad spectacole cu marii actori de atunci, iar cel mijlociu ma lua cu el la Opera, unde juca roluri de copil si ma lasa sa stau in fosa. Am avut, deci, norocul unei instructii extraordinare. Apoi, dupa terminarea Institutului de Teatru, am fost repartizata la teatrul dramatic din Arad. Dupa vreo doi ani, ei s-au gandit sa faca si un spectacol de revista, ca sa mai creasca incasarile teatrului, pentru ca asta e un gen foarte iubit de public. Am jucat si eu si am avut un succes remarcabil. Ceva iesit din comun. Am devenit vedeta peste noapte. Nu mai puteam iesi pe strada fara sa fiu recunoscuta, ma invitau profesorii la orele de dirigentie, mi se ceda locul la cinematografe. Am simtit gustul succesului adevarat. Imi spuneam ca nici in douazeci de ani, la Bucuresti n-o sa am atata succes cat aveam atunci, acolo. Si totusi, mi-am luat inima in dinti si am incercat sa ma intorc in capitala, ca aici era familia mea. Dar teatrele erau inchise, eram in plina epoca ceausista. Si posturi libere nu erau decat la teatrul de papusi sau la teatrul de revista. Nu stiam ce sa fac, ce sa aleg. M-am dus la Andrei Serban, din trupa caruia facusem parte. "Ce sa fac, Andrei?". Si el mi-a raspuns foarte intelept: "Teatru
