România mai contează pe doi luptători: Băsescu şi Boc. Primul i-a spus clar lui Liiceanu că nu se lasă. Al doilea a mărturisit că a învăţat responsabilitatea guvernamentală pe când păştea gâştele, în copilărie. Boc e un fel de Ion Creangă al guvernării. Mai degrabă povestitor-filosof decât tinichigiu. Când i-o veni maică-mii pensia redusă, promit s-o trezesc din leşin cu gâgâitul gâştelor lui Boc.

Bonaparte: "Politica mea e aceea de a-i guverna pe oameni aşa cum vor cei mulţi. În acest fel, cred eu, este recunoscută suveranitatea poporului. Am câştigat războiul din Vendee făcându-mă catolic, am cucerit Egiptul făcându-mă musulman, în Italia am câştigat spiritele făcându-mă ultramontan (favorabil Vaticanului). Dacă aş guverna un popor de evrei, aş reînălţa templul lui Solomon".

Dacă-l avea pe Băsescu în el, Napoleon rata tot.

ŢEAPA FILOSOFULUI, ODIHNA TINICHIGIILOR

Filosoful Liiceanu a luat ţeapa vieţii. La timpul potrivit Băsescu descoperise răul şcolii în România: scoate filosofi în loc de tinichigii. Brusc, şi-a adus aminte că Liiceanu e filosof. Că nici Pleşu nu e tinichigiu. Pleşu conta mai puţin, i-a fost subaltern, un subaltern necalificat, nu citea ce-i aducea la semnat, l-a dat afară. Oricum îl dădea afară. Dacă ar fi citit, l-ar fi dat afară că-şi bagă nasul. Preşedintele a încercat să dreagă prostia cu tinichigiii şi a adâncit subtil ideea ca s-o dreagă: şcoala românească scoate tâmpiţi. A cacarisit-o (după Paleologu jr) şi mai al dracului. Mandatul a ajuns la apogeu concomitent cu lehamitea filosofului, membru susţinător odinioară. Consolidată sub "lacrimile preşedintelui", conştiinţa lui Liiceanu s-a dezmeticit sub "brutalitatea cazonă" a aceluiaşi. Cuvintele sunt ale lui Pleşu, care observa că Băsescu are voluptatea conflictului. Adică leşină de plăcere dacă se lasă cu scandal. De aici despărţirea lui Băsescu