Ci de niste tamaie. Daca ne scoatem la tabla si facem o autointerogatie, realizam ca in afara de bagajul de cunostinte racait din manuale in numele unui viitor optimist, transformat peste ani intr-o realitate din care dorim sa ne scurgem, sau in care vrem doar sa rezistam cat mai sanatosi la cap, nu avem a ne lauda. Si asta e varianta optimista.
In cealalta, s-ar putea sa descoperim ca orbecaim, ca nici macar nu avem constiinta unui prezent. Un presedinte nu ne va invata sa mergem, ci doar sa ne caftim. O lectie pe care o invatam amar, dupa niste ani in care ne-am lasat antrenati intr-un vis pe care, daca parintii nostri l-ar fi simtit dand tarcoale, l-ar fi alungat. Atat de adanc intrata in viscere era teama de-a pieri, desi nu vorbisera vreodata.
Ce-am avut si ce-am pierdut
N-am avut niciodata speranta, din aia reala, bazata pe convingerea ca putem reusi, decat poate in primii doi ani dupa Revolutie. Pana am realizat ca ceva nu merge incotro ne indeamna sufletul, si sondajele au inceput sa consemneze convingerea ca tara se indreapta intr-o directie buna, dar drumul e pe alta planeta.
Dupa niste ani, asistam la cea mai dura inclestare de forte pentru putere. Atat de intensa incat te intrebi daca nu cumva istoria a bagat de seama ca n-are legatura cu oamenii, si se chinuie s-o ia singura mai departe, cautand drumul, incercand sa naruie bolile natiunii, sa le reteze din pamant ca sa incepem de la zero.
Ce va pune, insa, in loc? Indiferent cum se va numi presedintele, noi vom fi aceiasi. In aceeasi tara complicata, ne vom intortochea si mai tare gandurile, pentru ca nu ne va spune nimeni cum sa le spalam, sa le descalcim si sa le punem la uscat, ca sa ne tricotam o hainuta calda.
Nu ne va lua nimeni de mana, nu ne va pune termometrul in fund, nu-si va oferi genunchii ca sa adormim cu capul pe ei. Ne
