Rolf si Ralf au fost doi lupi get-beget crescuţi de mine. Rămaşi orfani după împuşcarea lupoaicei mamă, ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar ţarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trecea mai strâmt.
Cum gratiile grădinilor zoologice româneşti mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare şi moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franţa, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni (cum încercasem şi eu să fac, dar autorităţile de toate nivelurile îmi respinseseră iniţiativa: "În România există oameni care n-au ce mânca şi dumneavoastră vă arde de nişte lupi?..."), unde lupii mei puteau vieţui alături de alţi confraţi, cei mai mulţi salvaţi de actriţă, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificaţi pentru blană.
Răspunsul acesteia a fost prompt: un cospiritual într-ale naturii şi lupilor, Raymond Francis Dubois - scriitor, etolog şi ecolog belgian - urma să mă caute, spre a detalia şi etapiza demersurile legale. Formalităţi tulburi şi complicate ( se ştie !) atunci când în România se naşte o iniţiativă limpede ("Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici?, etc. (fiind întrebările care se nasc, mute, pe feţele vâscoase ale oficialilor). Omul, lider al "The Wolf Federation" îngrijea într-un ţarc de două hectare zece lupi, aşadar, binişor mai puţini decât cei optzeci ai franţuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea şi cu ce-i întreţine. Cum însă organizaţia veghea şi la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist "pro natura" (aveam să văd asta cu prisosinţă mai apoi) m-a anunţat că vine în România să vadă animalele. Şi a venit.
Povestea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învăţaţi doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă aş