Zilele trecute am fost la mall cu fiica mea. Am hoinărit prin magazine, ne-am cumpărat haine, ne-am sfătuit reciproc (eu, recunosc, la lecţia cu “trendurile” am cam absentat în ultima vreme!), după care ne-am oprit la un frappé, într-una din cafenelele cochete, pitite printre magazine. Am pălăvrăgit despre viaţă, profesie, băieţi, măritiş. Mi-am zis, în gând: “Marina, ai trăit-o şi pe-asta: nu te mai cerţi cu fata ta pe motive de dezordine în cameră, de interminabile cure de slăbire fără finalitate, de refuzul sistematic de a asculta orice sfat al părinţilor, de permanentul război cu fratele mai mic. Iată-vă egale: beţi cafea cot la cot, faceţi schimb de haine, vorbiţi despre băieţi!” Hotărât lucru, fata mea a crescut, e om mare! Ura! Am scăpat de adolescenţă!
Dar nu! Bucuria îmi este prematură! Ajung acasă de la mall şi o undă seismică răzbate din dormitorul lui Victoraş: feciorul meu ascultă AC/DC dat la maximum.
Încerc să vociferez şi-mi apare în tocul uşii un puştan rebel, cu un cap de mort pe tricou, cu turul pantalonilor măturând podelele, cu skaterii deşiraţi pe jumătate, cu freza sculată, de parcă tocmai şi-a băgat degetele în priză. „Hei, mamă, eşti demodată! Mai bine spune-mi când mergem să-mi cumperi iPhone? Toţi colegii mei de clasă au, sunt singurul care foloseşte un mobil din epoca de piatră!” Mă contrazic cu el preţ de câteva minute (oricum, eu n-am şi nu voi avea niciodată dreptate, am mai trecut o dată prin asta!), după care uşa mi se închide în nas şi muzica aia păcătoasă răbufneşte din nou, parcă şi mai furioasă...
Mă retrag în bucătărie, acolo unde îmi este locul. E clar! În casa noastră, adolescenţa a început din nou! Marina, pregăteşte-te pentru o nouă rundă!
