Un bărbat şi o femeie care fac un copil nu sunt altceva decât două animale din specia om care se reproduc. Calitatea de părinte se învaţă, se construieşte, fiind un proces continuu ce durează toată viaţa.
Simplul act biologic al reproducerii nu poate înlocui statutul de părinte. Simţul matern singur nu educă şi nu formează oameni. Simpla hrănire, spălatul, îmbrăcatul, adormitul, îngrijirea nu creează caractere puternice - ba dimpotrivă, creează dependenţă. Un părinte lucid şi responsabil nu-şi face copilul dependent de el. Trebuie să faci lucruri pentru copiii tăi, desigur, DAR NU îN LOCUL LOR.
Este simplu să faci un copil. Mai greu îi este femeii să-i dea naştere. Dar oricât de mare ar fi trauma la naştere, aceasta, în sine, nu justifică niciodată ulterioare condiţionări "morale" din partea părintelui. Cu alte cuvinte, este necinstit să-i reproşezi copilului lipsă de recunoştinţă "pentru că te-ai chinuit să-l faci şi să-l creşti". Copilul nu este o entitate spirituală preexistentă care te bate la cap zilnic printr-o voce interioară stranie să-l aduci pe lume. Singuri responsabili de făcutul copiilor sunteţi tu şi partenerul tău.
Provocarea adevărată este să ştii să fii părinte - să-ţi cunoşti copilul, să-l ajuţi să se descopere şi să-l sprijini să apuce drumul destinului său.
Viaţa ne arată că există părinţi naturali catastrofali şi părinţi adoptivi minunaţi.
Când o femeie face un copil, îl face pentru ea, nu pentru copil. Femeia are acest instinct reproductiv: ea trebuie să puiască. Bărbatul nu simte acea urgenţă a dorinţei de a procrea. întotdeauna un copil apare pe lume pentru că O FEMEIE A VRUT asta, nimeni altcineva.
Dar abia când îşi exercită statutul de părinte, mama este o fiinţă care îşi asumă responsabilitatea modelării altei fiinţe umane. A pretinde din partea copilului obedienţă, de