S-au împlinit 80 de ani de la prima piesă transmisă la radio, în România. Tehnicile sunt la fel ca în 1930.
În februarie 1929, la doar patru luni după debutul în eter al postului naţional de radio, era difuzată piesa de teatru radiofonic „Ce ştia satul”, de V. Al. Jean. „O primă încercare de a da teatru în studio în broadcastingul românesc”, sublinia, la acea vreme, revista Radiofonia.
De la acel moment şi până în prezent, peste 6.000 de spectacole au fost produse de Teatrul Naţional Radiofonic, cu o medie de 75 de premiere pe an. Caragiale, Delavrancea, Shakespeare, Victor Eftimiu sau Tudor Muşatescu, Voltaire, Balzac sau Mark Twain sunt doar câţiva dintre sutele de autori difuzaţi în eter. Numărul de ore de emisie a piselor la microfon pe cele şapte posturi ale Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR) este de peste 2.500, anual.
În direct şi pe bandă
Timp de 20 de ani, de la „Ce ştia satul” şi până în 1948 - anul în care a apărut banda de magnetofon, piesele radiofonice se difuzau în direct, fiind transmise din studio sau chiar din sălile de teatru. „În acea perioadă, unele spectacole se înregistrau pe discuri, dar nu s-au păstrat prea multe până în prezent”, explică Attila Vizauer, regizor artistic şi director al Teatrului Naţional Radiofonic (TNR).
Dar, indiferent de evoluţia tehnicii de înregistrare, nu s-a schimbat aproape nimic din condiţiile în care se realizează un spectacol la microfon! Şi acum, ca şi-n trecut, actorii sunt faţă în faţă. Şi studioul de înregistrări păstrează surse sonore clasice. Ferestrele şi uşile - cu geam sau fără, care scârţâie, cele patru tipuri de pardoseală - parchet, gresie, tablă şi nisip, reprezintă doar o mică parte din recuzita originală.
Mulţi ascultători cred că teatrul radiofonic nu e complicat. Dar lucrurile nu stau deloc aşa.
„Di
