Ipocrizia e, poate, marea nenorocire a lumii în care trăim. Una spunem, alta fumăm şi nimeni nu mai înţelege nimic. Printr-un ciudat concurs de împrejurări, oamenii ajung să se ruşineze de propriile trăiri, să îşi ascundă opiniile ca pe o boală ruşinoasă şi, mai grav, să bage la un comun mizerabil lucrurile în care cred, pentru care trăiesc – şi toate astea numai pentru nu a ieşi din „rândul lumii”. În timp ce pe forumuri, pe televiziuni sau în presă, singura formă de susţinere a propriei identităţi e îndârjita, violenta, pătimaşa negare a celuilalt, când vine vorba de afirmarea credinţei reale, parcă vizionăm o Ziţă ruşinoasă dintr-o noapte furtunoasă. Mai rău, chiar dacă adevărul şi experienţa directă dovedesc contrariul, cei ce suferă de această maladie se străduiesc să intre în graţiile comunităţii, negându-se.

Afirmaţia care mă enervează nespus e cea referitoare la „păcatele” generale ale politicienilor şi nu atât ale tuturor politicienilor, ci numai ale celor care alcătuiesc Parlamentul. Cică toţi sunt la fel. Toţi ne înşală, toţi ne fură, toţi merită lichidaţi. Sună bine, nu-i aşa? Eu nu am o bună părere despre Parlament. E adevărat. Dar nici nu pot să fiu atât de mărginit şi de şmecher încât să arunc anatema asupra tuturor. Dacă despre caracterului Aurei Vasile, inteligenţa Oanei Niculescu-Mizil, cinstea Monicăi Iacob-Ridzi sau moralitatea lui Dan Ilie Morega nu pot şi nu vreau să-mi fac nicio iluzie, mai sunt oameni care nu merită mânjiţi cu prejudecata cafenie a boborului. Pe cei numiţi, sigur nu i-am votat! În schimb, am un respect care nu poate fi întors pe dos ca o mănuşă pentru alţii. Nu-i pot reproşa nimic lui Mircea Diaconu, de pildă. Sigur, veţi zice, actorul e prospătură… Bun, dar Cristian Diaconescu? Nici el n-a zis una şi a fumat alta. Au, oare, cei doi a se teme de mânia populară?

Tot aşa, dacă mergem mai departe la al