Am trăit multă vreme convins că există şi meserii liniştite, practicate de oameni de un calm suveran, departe de zgomotul şi furia camerelor de gardă sau ale platourilor de televiziune. Îmi lipseau însă exemplele. Îmi lipsesc şi acum, după ce am cunoscut tensiunile dintr-un laborator de microbiologie al unei fabrici de bere, luptele din redacţia unui săptămânal cultural sau rivalităţile din domeniul educaţiei sanitare.
Speram că măcar etnologii, etnografii, folcloriştii duc o viaţă lipsită de stres, petrecând mult timp în mijlocul naturii şi în discuţii savante. Imaginea aceasta idilică mi-a fost spulberată nemilos atunci când am citit relatările referitoare la congresul anual al Societăţii Internaţionale pentru cercetarea povestirilor populare care a avut loc la Tartu, Estonia, în 2005.
A fost nevoie de mai bine de patru ani ca povestea să ajungă într-o revistă, ceea ce ar reprezenta o şansă pentru cei care mai vor să creadă în relativul calm al domeniului. Speranţe deşarte. Un participant, Dan Ben Amos, descrie momentul. "Întregul public s-a ridicat împotriva ei. Nu am mai văzut asta în viaţa mea la un congres internaţional!"
Motivul, o comunicare susţinută de Ruth T. Bottigheimer pe tema originii basmelor. Se credea şi se mai crede că, demult de tot, dădacele spuneau poveşti care se transmiteau din generaţie în generaţie. Mai apoi veneau culegătorii de poveşti, fraţii Grimm, Charles Perrault, Petre Ispirescu, care le transcriau cu multă grijă şi le transformau în literatură. Corect? Poveşti de adormit copii. Cel puţin după părerea doamnei Bottigheimer.
"Poate să pară surprinzător, dar nu există nici o dovadă privind originea populară şi transmiterea orală a basmelor. Analiza literară nu poate aduce argumente solide, istoria literaturii, ca şi sociologia resping ideea, iar cronologia publicaţiilor o contrazice." Şi
