Pot sa le iert orice guvernantilor. Faptul ca m-au mintit fara sa le tremure ochiul, ca m-au incolonat in randul credulilor fara incredere, ca ii doare inima numai cand pandesc imprimanta dupa rezultatele sondajelor, ca nu vad mai departe de lungul nasului.
Pot sa trec cu vederea si faptul ca legi de care depinde relatia cu FMI sunt blocate la Curtea Constitutionala, ca guvernul si coalitia parlamentara au mai gasit un motiv sa-si masoare muschii - face fiecare un proiect de buget pe 2010 - , ca pentru prima oara in sapte ani, contul curent extern al unei luni s-a incheiat cu excedent, dar nu pe baza cresterii productiei interne.
In definitiv, nu mi-am imaginat niciodata ca suntem in stare sa elaboram strategii si sa avem intelepciunea sa ne si tinem de ele, indiferent de autori.
Ceea ce nu pot sa inghit este anuntul repetat obsesiv in ultima saptamana legat de posibilitatea reducerii pensiilor. Daca se va intampla asa, vom avea, daca mai era nevoie, dovada imposturii cocotate in fruntea tarii sub forma de leac. Mai jos nu se poate.
Exista, fireste, o intreaga istorie a pensiilor. In vara lui 2007, dupa ce PSD a santajat Guvernul PNL ca-i taie sustinerea parlamentara, punctul de pensie crestea la 45 la suta din salariul mediu. Trecusera sase luni de cand Calin Popescu Tariceanu ii intreba pe autorii modificarii legii de unde bani, adica exact cum avea sa faca Traian Basescu in momentul cand a primit actul normativ la promulgare. Bani nu erau, dar veneau alegeri.
Si uite-asa, bugetul de pensii a fost alimentat artificial, aducand bugetului central cheltuieli suplimentare, de ajunsesera economistii sa se intrebe cand va crapa sistemul.
Dar avea sa vina o noua putere, deci angoasele bugetare nu mai erau in parohia lui Tariceanu. In ianuarie 2009, cand primele disponibilizari anuntau valul, presedint