O faptă cumplită comisă acum nouă ani a despărţit-o de oamenii dragi din viaţa ei: copiii. Un album cu poze, un teanc de scrisori şi îmbrăţişările aşteptate cu înfrigurare la vizite sunt singurele arme cu care îşi mai minte, pe patul puşcăriei, timpul rămas.

Se poate considera mulţumită. Mă rog, asta dacă se gândeşte strict la locul pe care îl ocupă în celulă. Stă în patul trei, adică ultimul de sus, acolo unde nu e nevoie să se chircească pentru a coase feţele de pantofi. Un detaliu fără importanţă pentru restul omenirii. Însă, pentru puşcăriaşa Dana Săcărin e mai preţios decât un supliment de calorii în ziua de Crăciun: acolo, având deasupra doar plafonul, cele opt ore de muncă - îndurate fără cârtire, pentru un câştig de câteva zile de libertate - nu o şubrezesc şi nu o cocoşează, cum se întâmplă cu colegele mai puţin norocoase din cameră, înghesuite între paturi. Mai mult - acolo e refugiul ei.

Se scoală la şase, face patul fără cută, se spală, se îmbracă, mănâncă şi trece la treabă. O pauză scurtă de prânz, apoi din nou după uşa cu vizetă, în camera rece, la acul gros de cizmărie. În tăcerea măsurată de împunsăturile egale şi cu albumul de poze aproape, are tot timpul să se gândească. La fapta ei, la ce a lăsat în urmă, la ce o aşteaptă, ce îi e mai drag pe lumea asta.

Crima a smuls-o de lângă copii

Unul, doi, trei, patru... Opt ani s-au împlinit de când puşcăria - întâi la Severin, apoi aici, în Craiova - i-a devenit casă. O ceartă aparent obişnuită la făcutul ţuicii, în toamna lui 2001, între soţ, Gheorghe Pozderie, şi fratele acestuia s-a finalizat într-o baltă de sânge. I-au arestat pe amândoi la spital, când cumnatul închidea ochii. Pentru omor. Nici nu au avut vreme să-şi ia rămas bun de la copiii rămaşi acasă, în Strehaia.

„Mai bine aşa“, se consolează Dana, frământând între degete un capăt de aţă, „oricum