Documentele ieşite acum la iveală graţie cercetătorilor de la Arhivele Naţionale, accesibile în fine publicului interesat de trecutul totalitar, luminează liniile de forţă ale carierelor activiştilor PCR, încrengăturile biografice adeseori ocultate, conexiunea dintre biografie şi ascensiune politică.

Două elemente par să fi asigurat şansele de succes în aparat: mediocritatea şi obedienţa. La care se adaugă, fireşte, fanatismul combinat cu oportunismul, o sinteză pe cât de paradoxală, pe atât de nocivă.

În cazul lui Paul Niculescu-Mizil se menţionează că unul dintre fraţi a fost legionar, element ce putea fi folosit în caz că ideologul ar fi mişcat cumva în front (cum s-a întâmplat în atâtea cazuri). Niculescu-Mizil a fost un conformist perfect, deci la puţin timp după acest referat devenea din prorector, rectorul Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu” şi, în circa un an, devenea numărul doi al propagandei, ca adjunct al lui Leonte Răutu.

Pe scurt, nu a existat vreun dosar de cadre impecabil: în fiecare fişă de acest gen putem detecta posibila stigmatizare, acuzaţiile virtuale: părinţi cu mentalităţi mic-burgheze, rude cu păcate politice din punctul de vedere al regimului, „tare” caracteriale (Postelnicu e înfumurat, dar, cu ajutorul partidului ar putea să depăşească această „carenţă”).

Ion Iliescu apare ca beneficiarul unei origini sănătoase, are o fişă de cadre „beton”. Documentul din iulie 1953 nu se focalizează pe ceea ce ulterior Iliescu avea să utilizeze ca argument al presupusului său antistalinism latent: persecutarea tatălui său Alexandru Iliescu de către Gheorghiu-Dej, cu care se aflase în conflict în lagărul de la Târgu-Jiu.

Ceea ce nu apare în aceste fişe de cadre şi contează enorm este elementul subiectiv: mă întreb, aşadar, unde se găsesc acum autobiografiile succesive scrise de aceş