Criza noastră este dată de precaritatea legăturilor cu valorile occidentale. Un coleg de redacţie mi-a povestit, recent, experienţa de care a avut parte la revederea cu colegii de liceu, după 20 de ani de la absolvire. Jumătate erau în străinătate, mai ales în Canada sau Statele Unite. Ceilalţi lucrau, în marea majoritate, în multinaţionalele prezente în România, pe poziţii foarte bune. Şi, îmi spunea colegul de redacţie, erau complet desprinşi de fenomenul presei, la fel şi de viaţa politică. Trăiau, pur şi simplu, în lumea lor, o lume a muncii susţinute şi a confortului, departe de zbaterile şi dezbaterile publice. Povestea aceasta poate fi repetată de mii şi mii de ori, în Bucureşti şi în alte mari oraşe. La prima vedere, este un semn al intrării ţării într-o anumită normalitate, în care carierele individuale se construiesc în afara constrângerilor politice. Pare o dovadă a naşterii unei societăţi libere, prospere, bazate pe competiţie.
Dar, oare, acesta este drumul? Vrem să devenim o ţară de angajaţi absorbiţi cu totul de munca noastră, de luni dimineaţă până vineri seară, pentru ca apoi, în weekend, să „socializăm“ tot cu aceiaşi colegi de serviciu, în „timbildinguri“ organizate de companie, practicând jocuri şi activităţi dintre cele mai stupide? Ne dorim, oare, cu adevărat, o ţară în care tot mai mulţi oameni harnici şi creativi să trăiască izolaţi, în maşinile lor cu aer condiţionat, în birourile lor cu aer condiţionat şi în casele lor cu aer condiţionat şi pe care să-i descoperim, cine ştie cum, o dată la 20 de ani? Desigur, stilul acesta de viaţă este o alegere individuală. Oamenii visează. Au dorinţe, ambiţii. În plus, există la noi o goană disperată pentru a recupera anii în care confortul de tip occidental ne-a fost refuzat de un regim abuziv şi obtuz. Ceea ce face ca, de multe ori, consumismul să ţină loc şi de valori.
Români
