S-au scurs, iată, două decenii din decembrie '89. Dacă ne-am imagina că tot ce s-a întâmplat în economia românească, de atunci şi până în prezent, ar putea să încapă în conturile unei singure zile, de dis-de-dimineaţă şi până la căderea întunericului, putem accepta că peste câteva clipe vom încheia ziua. O zi mai lungă decât 20 de ani.

Încă din zorii noii zile - imediat după decembrie '89, deci - se născuse un curent favorabil liberei iniţiative economice. Dar la noi, atunci, nici teoretic şi nici practic viaţa afacerilor nu se întemeia decât într-o mică măsură pe piaţă. Şi doar într-o mică măsură societatea înţelegea că putem să avem mai mult profit, mai multe locuri de muncă, mai multe salarii mari, mai multă bunăstare doar în măsura în care statul acţionează nu pentru a înfunda, ci pentru a desfunda canalele de comunicare între piaţă şi companiile economice. Dar noi, atunci, nu aveam încă un model clar al economiei de piaţă, un proiect logic al drumului pe care voiam să mergem. Lucrurile s-au mişcat încet, mult prea încet, cu deosebire din cauza menţinerii legăturilor între centru şi întreprinderi şi a dorinţei mult prea timide de a pune bazele unei adevărate concurenţe. Predominau vechile reflexe, care nu le dădeau muncitorilor şi managerilor şansa vreunei motivaţii. Nici măcar morale. Foarte repede s-a produs un paradox în societatea românească: s-a împuţinat munca, dar s-au înmulţit banii. Produsul Intern Brut a scăzut, producţia industrială s-a prăbuşit, agricultura a avut lungi perioade cu producţii medii mici. Iar întârzierile în efectuarea plăţilor au făcut ca blocajul financiar să devină dramatic. Prima oră a dimineţii a avut însă parte şi de momente cu cer senin. Au apărut chiar tendinţe de liberalizare economică, deşi multe acceptate greu, aşa că au explodat consumurile. Fără însă - aşa cum ar fi fost normal din punct de vedere al legităţilor