Dacă socotesc interviul luat de Cristi Pătrăşconiu un fel de prefaţă la inaugurarea acestui blog, textul postat acum – desprins din volumul „Strada Revoluţiei nr. 89”, coordonat de Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, apărut zilele trecute la „Polirom” – ar putea servi drept introducere. În fond, măcar să ştim cu toţii de pe ce poziţie plecăm la drum. Următoarele postări nu vor mai fi atît de lungi. Promit!

Cînd mă uit prin notaţia mea, datată 23 Decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei…, mă apucă un sentiment foarte amestecat – de nostalgie faţă de entuziasmul şi optimismul de care putusem da dovadă, deşi eram după vreo două luni de domiciliu forţat şi cu moralul tinzînd spre zero pentru că la Congresul al XIV-lea nu se întîmplase nimic, cum spera toată lume, dar şi de ruşine aproape depresivă, gîndidu-mă cît de naiv fusesem crezînd că totul se va schimba radical, în bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul şi optimismul nu aveau să aştepte douăzeci de ani pentru a se risipi.

Au fost suficiente cîteva zile din ianuarie 1990, pentru a se întîmpla acest lucru – 6 ianuarie, cînd Şevarnazde, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la Bucureşti, avea să se întîlnească exclusiv cu Iliescu şi Brucan, nu şi cu Mazilu, care reprezenta, totuşi, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cînd „bătălia de pe tanc” a fost cîştigată de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care după toate aparenţele – şi informaţiile apărute între timp – juca pe cartea americană, chestiune ce nu avea să rămînă fără urmări în evoluţia ulterioară a situaţiei României, măcar pentru vreun deceniu; în fine, manifestaţiile opoziţiei de la sfîrşitul lunii, cărora FSN le-a răspuns cu contramanifestaţiile violente de a doua zi, după cel mai clar, mai limpede tipic bolşevic. Faptul că incidentele cu pricina au condus la apariţia CPUN, în care, în pr