Rău, la vedetele fotbalului, nu e că nu ştiu să se exprime, rău e că nu ştiu să tacă
Zicu e trist, trist. De fapt, nu trist, ci supărat. Tristeţea e drumul drept spre filozofie. Pe acest drum, oamenii trişti vorbesc singuri şi rostesc fraze deştepte, de ţinut minte. Oamenii doar supăraţi, ca Ianis Zicu, vorbesc cu presa şi spun prostii, care se uită repede, dar un zaţ în memoria publicului tot rămîne. Reporterul îl întreabă pe Zicu dacă e băiat cuminte, iar el răspunde cu o fiţă: “ Eu ies aproape în fiecare seară să mănînc în oraş, dar la ora 22 sînt în casă. Eu cred că şi ceilalţi colegi ai mei fac la fel.”
Normal, Zicu ar trebui să fie speriat, nu supărat. Cînd un fotbalist ia o căruţă de bani în fiecare an, pentru aproape nimic sau, mai bine zis, pentru că are un agent isteţ, care reuşeşte ani de-a rîndul să păcălească pe toată lumea, normal ar fi să se teamă de ziua în care cei păcăliţi îşi vor da seama ce-au păţit şi să ceara banii înapoi. Banii lui Zicu, maşinile lui Zicu şi necazurile lui cu nevasta nu-s însă treaba mea. Pe mine mă uimeşte naturaleţea cu care Zicu vorbeşte despre cina lui zilnică la restaurant. Masa de prînz la un local e un tabiet european de clasă de mijloc. E un fapt de civilizaţie occidentală. În Europa de Vest, prînzul de pînă-n zece euro în oraş, la o locantă ieftină, e la buzunarul oricui, chiar ş al muncitorului necalificat. Cina la restaurant e cu totul altceva, ea nu intră nici în obiceiurile miliardarilor. Cina în oraş e un protocol, o ocazie, o stare de spirit. Dar şi o oboseală. Cina zilnică la restaurant e o nesfîrşită osteneală. E tot ce nu-i trebuie unui sportiv. Două ore pentru o cină la un restaurant n-ajung, pentru că două ore durează conversaţia. Imi imaginez că Zicu nu mănîncă singur, în penumbra unui colţ de cîrciumă. El mănîncă vrînd să fie şi fiind în centrul atenţiei, să-l caute din ochi fetele şi cucoa
