Oamenii mari rămân în istorie prin ceea ce fac. În mentalul colectiv, prin ceea ce spun. Aşa se explică de ce, atunci când e invocat un model de conduită, să spunem Einstein, Napoleon, Churchill, sunt amintite cel mai adesea ziceri ale lor, nu faptele de geniu. Cităm cu impresie din Einstein, fără să ştim o boabă din teoria relativităţii sau din viaţa lui. Despre Napoleon nu cunoaştem mare brânză, dar îl amintim adesea ca făcând mai multe în acelaşi timp. Churchill e pentru rafinaţi, iar Tocqueville pentru Mihăiţă Calimente, de la PNL. Sigur că citatele emoţionează, dar în felul acesta invocate, emoţionează mai mult pe vorbitori, decât auditoriul.
Dintre vorbitorii de pe scena publică, am constatat o mare aplecare spre vorbe de spirit la Mircea Geoană. Când se află în faţa mulţimii, domnul Geoană se descătuşează. Începe să vorbească în pilde, ia mesianic asupra lui păcatele lumii, apoi ne-o aşterne la picioare şi ne desfată cu sentinţe din clasici. Mi-a rămas la suflet episodul în care a cinstit memoria Ralucăi Stroescu la o adunare pesedistă de 1 Mai şi încă oftez cu speranţă după momentul când frate-miu, ca un fiu risipitor, se va întoarce de prin străini pentru cei 20 de mii de euro strânşi pentru el, acasă, în puşculiţa de partid. Nu e de lepădat nici perspectiva trimiterii unui cosmonaut pe Lună, eventual de pe platforma Măgurele şi după desfiinţarea CSAT, dacă nu e cu supărare.
Într-un cuvânt, Mircea Geoană impresionează. În mai multe cuvinte, până la lacrimi. Are o predilecţie pentru zicerile mari, rostite din profunzimile fiinţei sau din puţul gândirii, cum ar spune colegii de la Caţavencu… Cert e că domnul Geoană chiar se străduieşte să ne rămână întipărit în conştiinţă, cu panseuri geniale, asemenea lui Iorga sau Gust, cum îi mai spune el filosofului şi politicianului Dimitrie Gusti.
Ultima dată, la Botoşani, a mai zis una devastatoare:’
