Sunt oameni care, de zeci de ani, trăiesc cu sufletul împovărat, apăsat de durerea surdă, nemăsurată, a pierderii unui copil. Poate a unicului moştenitor, căruia îi creionaseră, îi gândiseră deja un viitor.

Loviţi năprasnic şi nedrept de blestemul suprem, părinţii peste care a căzut necazul sunt copleşiţi de speranţele care îi ţin în viaţă doar pentru a apuca ziua cea mai fericită în care să-şi revadă copilul trecându- le din nou pragul casei, rămasă pustie.

După ani de suferinţă, în care lacrimile şi-au croit fără încetare drum pe obrajii îmbătrâniţi înainte de vreme, bieţii de ei vor să ştie, au dreptul să ştie, măcar ca o palidă consolare, dacă fetiţa sau băieţelul pierdut în urmă cu ani, pe când era doar un ghemotoc care abia învăţa să facă primii paşi sau un puştan pus pe şotii, mai respiră aerul acestei lumi sau a trecut în împărăţia umbrelor. Pe ei, pe aceşti nefericiţi ai sorţii, cărora destinul le-a răpit ce au avut mai drag, încearcă să îi ajute şi azi poliţiştii de la “Urmăriri” din IGP, în baza de date a cărora se află copii despre care nimeni nu mai ştie nimic chiar şi de două decenii.