"Everybody is crying in this city." Vanzatoarea de la Bolton's, un magazin de haine aproape de Empire State Building, cea mai inalta cladire din New York, apuca sa spuna ca tumultul de pe strazi nu se vede in vanzari, ca oamenii au ramas fara joburi, ca programul de munca i-a fost redus de la 40 la 35 de ore pe saptamana, pana cand sefa se uita mustrator si atunci ia o matura in mana sa aiba de treaba.
New York City. The City. Nimic din Europa nu este comparabil cu marele oras, unde nu se vede soarele de zgarie-norii din Manhattan. Nici zgomotul infundat, de linie de productie care patrunde prin ferestrele definitiv inchise de la etajul 20 al hotelului, nici multimile care ies de la metrou umpland trotuarele ora de ora ca de la un meci de fotbal, nici masinile gigant, ca niste mini-autobuze, cu care merg americanii la servici.
Everybody is crying, dar nimeni nu se plange. Iar daca o face, o face in soapta.
"It's so bad", sopteste o profesoara de 60 de ani din Tennesse, venita la New York pentru o conferinta despre leadership. "Aici nu se vede criza, aici sunt multi turisti. Dar mergeti inauntrul Americii sa vedeti situatia reala. America trece printr-o implozie (US is experiencing an implosion - engl.). Intelegeti despre ce vorbesc? Explodeaza in ea insasi. Tinerii nu au de lucru. Oamenii isi parasesc casele."
Inainte de '89, romanii vorbeau in soapta cu strainii (sau nu vorbeau deloc) despre viata de zi, de frica Securitatii. Profesoara din Tennessee vorbeste in soapta de frica sa nu-si piarda jobul. Cine are un job in zilele acestea in America tine cu dintii de el. Nu-si da numele, cum nici vanzatoarea de la Bolton's nu a vrut sa si-l dea. "Sper ca nu o sa-mi faci greutati." Profesoara vorbeste despre saraci si bogati, vorbeste despre bancherii "lacomi" ajutati de stat. Dar nu au fost dintotdeauna saraci si bogati? "Ba da, dar clasa
