Un pas în spate, o minimă detaşare faţă de încordarea electorală din aceste zile, reprezintă un exerciţiu util pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi în România. Ne ameţeşte promisiunea unei victorii a binelui asupra răului? Categoric! Toţi candidaţii pentru mandatul de şef al statului luptă cu balauri: Traian Băsescu vrea să zdrobească hidra parlamentară, Mircea Geoană şi Crin Antonescu promit o victorie a democraţiei în faţa autoritarismului, Sorin Oprescu a îmbrăţişat teza confruntării cu sistemul ticăloşit.
La nivel simbolic, toţi cei menţionaţi joacă într-un film de acţiune, sînt eroii unor scene cvasi-finale, de care depinde soarta unei naţiuni. Aşa să fie oare? Aici e miza zilelor şi anilor care vin după 6 decembrie?
Permiteţi-mi să am rezerve serioase. România e, înainte de toate, o ţară prost croită. Pornind de la împărţirea ei administrativă în zeci de judeţe reprezentînd tot atîtea feude cu administrare diferită în funcţie de putirinţa baronilor locali, continuînd cu felul haotic al distribuirii resurselor în funcţie de simpatii sau relaţii, fără un algoritm clar, în stare să ne scutească de discuţii interminabile despre cine şi cîte felii merită din tortul produsului intern brut, ori sfîrşind această scurtă enumerare cu lipsa unor fişe de post pentru fiecare dintre instituţiile deţinătoare ale puterii administrative, tragem concluzia tristă a existenţei unui stat diform şi, mai ales, încropit. Trăim într-o confuzie, nu într-o ţară. Prin urmare, mai mult ca oricînd, în aceste alegeri ar trebui să stăm departe de iluzia personajelor providenţiale. Nu cîştigătorul acestor alegeri e important, miza o reprezintă maturizarea noastră, ca naţie.
Ce-am făcut în ultimele două decenii, aceasta-i întrebarea. Probabil că multora dintre noi nu ne place cum arată astăzi România. Am scris împreună, strîmb şi grăbit, istoria tristă a două decenii de
