„Katalin Varga” este debutul în forță al regizorului britanic Peter Srickland și vine pe marile ecrane din România după ce a câștigat Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită la Festivalul de la Berlin. Este un film bilingv (maghiară și română), emoționant și puternic, fără pretenția de a fi realist și realizat cu un buget minuscul după o documentare de patru ani.
Prestigioasa publicație Indiewire îl numește cel mai bun film din Competiția Berlinalei din 2009, iar jurnaliștii de la Evening Standard îl consideră un triumf și chiar cel mai bun film al anului. Nu aș merge până acolo, însă recunosc ca m-a surprins plăcut faptul că pe meleagurile noastre și cu participare majoritară românească se poate filma o poveste aproape fantastică și tulburătoare, dar cu picioarele pe pământ, în care influențele lui Tarkovski și ale lui Lynch se simt în neliniștea fiecărui cadru.
Katalin (interpretată superb de Hilda Péter), o tânără mamă a unui băiat de 11 ani, dintr-un sat din zona maghiară a Transilvaniei, este izgonită de soțul ei atunci când acesta află că baiatul lor Orbán (Norbert Tanko) nu este de fapt al lor. Katalin își ia copilul și pleacă peste munți cu căruța în căutarea satului Miercurea Iadului, invocând o vizită la o bunica bolnavă.
Numai că bunica bolnavă nu există și Mircurea Iadului este locul în care Katalin știe că-și va regăsii demonii îngropați în subconștient timp de 11 ani. Orbán este fructul unui viol care și-a înfipt bine efectele în inima femeii, iar acum, când a rămas pe drumuri, cu un copil de crescut, într-o lume primitivă care o pune la zid, hotărăște să se răzbune.
Nu este un film clasic despre răzbunare, ci unul despre tragedia personală a Katalinei a cărei rezonanță se aude în freamătul naturii și răzbate din secvențele tarkovskiene în care trecerea timpului și intensitatea momentului este dată de mișcar
