Votul obligatoriu ar zgâlţâi din temelii societatea resemnată, abulică, sălbăticită, iresponsabilă, necoaptă, anarhică. Susţinătorii introducerii votului obligatoriu în România iau în calcul mai ales degradarea calităţii scrutinului prin nivelul periculos de crescut al absenteismului, pe fondul unui ambient politic vulnerabil la manipulări: „…politicianul (român) mobilizează cel mai uşor comunitatea săracă. La noi, votul e uşor de cumpărat…“ (Adriana Săftoiu, senator PNL). Lăsând de o parte faptul că sunt absolut aerieni în ceea ce priveşte documentaţia minimală asupra acestui tip de scrutin, liderii partidelor politice, de la stânga la dreapta, contestă oportunitatea votului obligatoriu cu un argument, e drept, foarte viguros: votul trebuie să fie un drept, şi nu o obligaţie. Opinia vicepreşedintelui PSD Cristian Diaconescu e o insulă pe verdeaţă pe acest sol betonat de certitudinile interesate ale politicienilor: „Votul obligatoriu nu este atât de nedemocratic cum ar părea la prima vedere. Poate fi o formă de reconsiderare a spiritului civic“.
Personalităţi cu o influentă notorietate publică (Victor Rebengiuc, Nicolae Manolescu, Cristian Tudor Popescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş) sunt preponderent împotriva introducerii votului obligatoriu, uneori însă cu nuanţări (Radu Cosaşu). Dezavantajele votului obligatoriu sunt, de altfel, mult mai numeroase: absenţa de la vot indică implicit un mesaj politic; sporeşte numărul voturilor incidentale, ca inconştientă reacţie de frondă faţă de forţarea electorului de a merge la urne; cetăţeanul ar fi constrâns să aibă o anumită opţiune politică; ar crea indispoziţii penalizarea neprezentării la vot, funcţională însă, între ţările membre ale UE, doar în Belgia şi Cipru, dar şi acolo mai mult simbolică, cu excepţia cazurilor în care un cetăţean doreşte insistent să se legitimeze ca un absenteist rebel etc. @N
