Pereţii staţiilor de metrou la Paris au servit de la început ca suport pentru reclame. Lipsesc ecranele de televizor, iar afişele teatrelor, ale cinematografelor sau ale reclamelor pentru diverse produse dovedesc o inventivitate şi o expresivitate care îţi încântă ochiul.
Cui îi place să meargă cu metroul? Cel puţin în Bucureşti Unora le displace că aştepţi, uneori, în unele staţii, până la 20 de minute. Alţii reclamă mirosul neplăcut al coridoarelor, alţii se simt deranjaţi de urâţenia lui arhitecturală, peste care societatea de tranziţie s-a grăbit să aşeze afişe publicitare enorme, disproporţionate faţă de spaţiul în care funcţionează. Ca să nu mai vorbim despre ecranele de televizor care macină imagini spre care nu poţi să nu te uiţi, în treacăt, pentru că posedă puterea aproape malefică de a-ţi capta ochiul şi capacitatea de a-ţi induce frustrarea că undeva se petrece ceva important, iar tu eşti absent de acolo. Prin urmare, trebuie să urmăreşti ecranul acela care, chiar lipsit de sonor, te readuce în tumultul adevăratei vieţi.
Merg şi eu cu metroul în Bucureşti, în lipsă de ceva mai bun. Oricâte aş avea să-i reproşez - în primul rând aglomeraţia destabilizatoare care face ca, în vagon, să te sufoci de-a dreptul, iar la coborâre, prizonier într-o mulţime care aleargă bezmetic, să-ţi percepi corpul ca pe o maşinărie prefer metroul ambuteiajelor.
Văzut ca o realizare măreaţă a socialismului, chiar a lui Ceauşescu personal, de către nostalgici, metroul bucureştean asigură azi, în mod complet nesatisfăcător, nevoia de transport a Capitalei. Facem apel la el ca la un rău necesar, visând la ziua când va avea nu doar mai multe linii şi staţii, ci şi ceva mai multă culoare.
Am fost recent la Paris şi am luat metroul. Construit în 1900, metroul parizian a cunoscut adăugiri multiple de-a lungul anilor, reuşind să acopere oraşul în mod efi
